Viorel Berbece: Rapid, chiar farmecul vieții
Când zici Rapid, zici zâmbet, dar zici și zbatere. Agonie, dar și extaz. Mereu între două extreme, poate prin asta Rapidul a ajuns să fie definiția perfectă pentru farmecul vieții. Despre asta voi scrie și eu în cele ce urmează.
Un motiv de tristețe…
Voi începe prin a spune că Rapidul nu m-a dezamăgit niciodată cu adevărat. Mai ales pentru că, în schimb, mi-a oferit atâtea motive de satisfacție, mici sau mari, cum au fost ele. Dar un lucru m-a mâhnit în mod cert. Și nu vorbesc de eliminarea în fața Stelei (ah, lobul lui Emil Dică din final!), nici de titlul ratat la Craiova (prea mic să fi trăit intens acel meci), nici chiar meciul pierdut incredibil la Anderlecht (deși m-am consumat zile întregi după el!). Mă refer aici la lipsa de unitate a suporterilor în anii tulburi ce au dus la falimentul vechii societăți. Cu un pic mai multă coeziune și mai puțină patimă, s-ar fi putut lejer organiza un model de tip socios și poate Rapidul nostru nu ar fi trebuit să treacă prin supliciile ligilor inferioare pentru a reveni (mai devreme sau mai târziu) acolo unde îi este locul. Dar esențial este că Rapid există din nou și că suporterii o vor purta din nou spre glorie, cu lecția învățată de data aceasta, sper.
…Dar multe altele de bucurie!
Destul, însă, despre dezamăgiri! Pentru că, așa cum spuneam, Rapidul meu (al nostru, al tuturor!) mi-a oferit mult mai multe motive de mici bucurii. Și voi numi aici două meciuri neesențiale în istoria rapidistă, dar definitorii zic eu pentru spiritul acestui club. Două reveniri specifice Rapidului. În sensul bun, de data aceasta!
Mi-a rămas în inimă un Rapid – Gaz Metan 5-3, un meci atât de nebun, încât s-ar putea face un film despre el. Sau, cel puțin, așa s-a simțit din tribune! Pe vremea aceea Gazul profesorului Pustai avea o trupă tare. Rapidul lui Lucescu jr. , aflat la cel de-al doilea și probabil ultimul mandat în Giulești, arăta și el foarte bine pe hârtie. Nici nu am clipit de multe ori și deja era 0-2! Dar spre final de repriză, Rapidul egalase deja, trezită de o execuție de pe altă planetă a lui Pancu! Până la final, au fost de toate: goluri frumoase, penaltiuri, roșii și totul s-a terminat, cum altcumva, cu un gol al aceluiași Pancu, de data aceasta de la mijlocul terenului! Și ce frig a fost, dar cu i-a pasat?
Apoi a mai fost un Rapid – CFR Cluj 3-2. Tot cu o revenire nebună! Și mai neverosimilă decât prima. Mai ales că de data asta Rapidul chiar nu avea un lot foarte bun. Dar, cu viitoarea soție alături în Giulești, ba chiar și cu un amic brazilian convertit de mine la religia Rapid, nu se putea termina prost! 0-2 la pauză. Chiar și un om în minus! Teoretic urma un fiasco total. Dar nu a fost deloc așa! Pentru că legendele Giuleștiului le-au șoptit iluștrilor turiști în tricoul Rapidului pe nume Ilijoski și Surdu că încă se poate. Și, la final, ce să vezi, chiar s-a reușit miracolul, al nu știu câtelea de acest gen (citiți și cu „dezastru” în loc de miracol și va fi la fel de valabil”) pe bătrâna și mult regretata noastră arenă.
Și câte mici bucurii de acest fel nu au fost! Și meciuri cu tensiunea ridicată și nervii întinși deopotrivă. Dar ăsta-i farmecul vieții, nu? Nici în carantină nu dispare. Ferice de cei ce cunosc această dulce povară!
