George Popa: Amintiri cu tramvaie vișinii
Aveam 9-10 ani, fratele meu mai mare cu șapte ani m-a luat de mână și mi-a spus că îmi va face cea mai frumoasă surpriză de până atunci din viața mea! Am plecat cu el în oraș dar nu mi-a spus unde mă duce, a spus ai răbdare și ai să vezi. Am coborât din tramvai la capăt la Sfântul Gheorghe, am luat tot Lipscaniul la pas pe jos, am ajuns undeva la izvor, am trecut Dâmbovița pe un pod vechi numit Mihai Vodă și am început să urcăm în sus către Uranus pe jos, tramvaiele erau pline ochi, nu mai văzusem atâta lume, erau trotuarele și carosabilul pline de lume, nu înțelegeam mare lucru…
Când am ajuns și am luat-o pe aleea spre stadion și am văzut că toți cântau nu mai puteam de emoții. În sfârșit am pășit în incinta stadionului Republicii, unde cu greu ne-am găsit locuri. Vă spun sincer, mi-au dat lacrimile de bucurie, atunci nu realizam ce înseamnă Rapidul pentru mine, dar m-a fascinat minunata galerie de care m-am îndrăgostit imediat.
De atunci niciun meci nu îmi scăpa când juca Rapidul. Era frumos când mergeam cu tramvaiul la meci și stăteam pe tamponul din spate, era atâta lume că mergea cu ușile deschise și fluturau peste tot steagurile alb-vișinii. Erau neîncăpătoare de atâta lume care venea să vadă Rapidul în Divizia B la oră de matineu (11)! Erau vremuri frumoase nu le poți uita nici dacă vrei, te fascinau driblingurile lui Nae Manea (Mutu), când băga capul în pământ și pleca cu mingea la picior și se oprea cu ea în poarta adversă, asta era echipa mea de suflet…Rapid București!
