Elena Radu: Rapid este un stil de viață, nu renunțăm așa ușor!

Îți place fotbalul?”, “Cum te uiți la fotbal, doar ești fată?”, “Serios, chiar mergi pe stadion?”

Acestea sunt doar câteva întrebări pe care le aud constant.

Da, îmi place fotbalul, mă uit, merg pe stadion, ba chiar mai mult, înțeleg fenomenul.

Ce-i drept, în ultimul timp fotbalul nu mai este chiar ce era cândva, s-a mai degradat, nu mai este atât de spectaculos…  Cu toate acestea, nici departe nu aș putea sta, mă leagă prea multe amintiri de frumosul și îndrăgitul sport cu mingea.

Cum am ajuns eu să iubesc fotbalul?

Totul a început acum cam unu, doi, trei, patru,…optsprezece, nouăsprezece, hmm, acum mulți ani. Stăteam cu tata, era lege, în weekend ne uitam împreuna la fotbal, mai ales la meciurile Rapidului. Pentru mine, fiind mică, însemna să mai stau cu tata, îi vedeam reacțiile, vedeam cum se exteriorizează, însă nu vorbea urât niciodată de față cu mine, asta știu clar, probabil de asta nici eu nu vorbesc urât, cu toate că atunci când ne gândim la fotbal asociem și un comportament mai dur și vulgar. Dar nu asta înseamnă fotbal. În regula, să continuam. Deci priveam totul ca pe o distracție. A trecut o perioada în ritmul acesta, până ce ușor, ușor începeam să pun întrebări, nu cele mai bune, dar era curiozitatea aceea. Se putea vedea foarte clar pe fața tatălui meu mândria pe care o purta când povestea prietenilor cum o să devin eu o mare microbistă. La trei ani știam deja cine este Șumudică, Pancu, Măldărășanu, Mircea Lucescu, dar știam și cine este George Copos.

După ce a văzut tata că încep să îi semăn din ce în ce mai mult, a transformat acele weekend-uri petrecute la televizor în weekend-uri de mers la meci. La primul meu meci pe Giulești, eram atât de încântată, dar la fel de emoționată. Chiar îmi povestea tata că nu am scos mai mult de două cuvinte la meci. Fie eram speriată de agitația de pe stadion, fie eram încântată de atmosfera, dar la cum mă cunosc eu pe mine și la cum sunt acum, tind să cred ca eram mai mult încântată. Se terminase meciul, Rapidul câștigase, suporterii se bucurau în stilul lor, un stil aparte.

Toate bune și frumoase, timpul trecea, eu creșteam, începusem să înțeleg și eu mai bine cum stă treaba cu fotbalul, cu mersul la meciuri, deja  mergeam constant. Aveam eșarfa mea micuță, un steguleț de care eram tare mandră și care flutura și ieșea în evidență, altfel sigur mă pierdeam. Ajunsesem să aștept cu nerăbdare ziua de meci, îmi luasem un angajament față de echipa de sub Podul Grant, nu îmi permiteam să îmi scape ceva.

Ani și ani la rând am ținut-o așa, am crezut în acest spirit, iar tata a decis că mă poate lua și în deplasări.  Am început cu câteva deplasări, cum le spun eu, deplasări mai mici. Am fost la Pitești, la un meci cu fosta echipă a lui Penescu, FC Argeș, am mers la Urziceni, dar într-un final ajunsesem și pe Emil Alexandrescu, în Iași. Îmi aduc aminte și acum, era frig, era februarie, am mers cu tata și niște prieteni de-ai lui. Plecasem dimineața la cinci, cu toate că meciul era seara la 20:30. Am făcut câteva ore bune, după ce am ajuns, am mers prin oraș să mâncăm ceva și am ajuns într-un Pub foarte drăguț. Tot localul era îmbrăcat în tricouri și eșarfe ale tuturor echipelor din Europa, însă nu pot să uit ca un perete și încă puțin din alți doi erau acoperiți de tricourile lui Daniel Pancu. Venise ora meciului, frigul se lăsase din ce în ce mai mult, în final Rapidul câștigase cu 1-0 și am putut să ne întoarcem liniștiți acasă. Cred că am ajuns undeva pe la șase și ceva dimineața, spre oroarea mamei.

Cu toate că o mare parte a timpului meu mi-l dedicam fotbalului, ai mei au pus foarte mult preț pe școală. Mereu s-au ținut de mine să învăț, să îmi creez un viitor, e normal, ca orice părinți își doresc binele copiilor.

Chiar acum mi-a venit o scenă în cap, eram undeva prin clasa a șasea. Nu știu cum s-a nimerit ca ședința cu părinții să fie pusa fix în aceeași zi cu meciul, dar ca un bonus, îmi aduc aminte că luasem chiar primul meu patru. Ca să nu stric atmosfera înainte de meci, m-am gândit să fac un pic abstracție de acel detaliu, de nota mea proastă, însă ai mei au aflat. Nu știu pe ce erau mai supărați, pe faptul că le ascunsesem nota sau pe nota în sine. Cert e că tata chiar mă avertizase și mi-a spus că va trece cu vederea acest mic eșec al meu, însă data viitoare chiar nu mă va lua la meci. Cred că am “profitat” un pic pe seama asta, îi ochisem punctul slab, nu îi plăcea să mai meargă fără mine pe stadion.

Ajunsă la liceu, pasiunea mea nu se oprise, ba din contră, se accentuase mult mai mult. Nu puține au fost dățile când meciurile erau puse fix la aceeași ora când eu încă aveam ore.  Ce să fac, ce să fac? Pană la urmă am găsit eu soluția: MERG LA MECI! Să fim serioși, recuperam eu materia, cât puteam să pierd într-o ora, două. Până una alta, nici așa vinovată nu mă simțeam, deoarece tata era complicele meu, asta spre marea supărare a mamei. Oricum, cert este că nu mi-au fost afectate în niciun fel rezultatele la școală. Mi-am terminat liceul, am dat admiterea la facultate, am făcut chiar specializarea pe care mi-am dorit-o.

Aș avea atât de multe să povestesc. Ideea este că ma uit in urma, îmi vad trecutul, văd cum am crescut și sunt atât de mândră că am avut prilejul să mai prind încă în activitate jucători atât de mari care mi-au făcut copilăria mult mai frumoasă. Practic “debutul” meu în aceasta lume a fost pe undeva prin ’98-’99. Am prins deci al doilea titlu al Rapidului, o echipă condusa de un mare antrenor, Mircea Lucescu. Atunci am putut admira pentru prima dată jucători precum Marius Șumudică, care reușea să înscrie 17 goluri și să aducă titlul in Giulesti, jucători ca Razvan Raț, care și-a facut de-a lungul anilor o imagine foarte bună, dar nu în Romania, ci in campionate puternice din Europa, Adrian Iencsi, cunoscut ca o emblemă pentru suflarea vișinie. Nu peste mult timp puteam să îi văd pe teren pe Mugurel “Pele” Buga, Viorel Moldovan, Dănuț Perjă, Cristi Săpunaru, Ovidiu Herea și multi alții. Îmi cer sincer scuze că nu ii pot enumera pe toți.

E frumos să ai un astfel de hobby, cu toate că multi consideră atât de nepotrivit ca o fată să fie iubitoare de fotbal. Sincer, pe mine niciodată nu m-a deranjat dacă voi fi criticată că sunt fata și merg pe stadion sau că joc fotbal. Ba din contra, am reușit sa schimb multe mentalități, am demonstrat că știu mult mai multe ca un băiat și, ce e mai amuzant, am reușit să conving suporteri ai altor echipe să vină pe Giulești. Niciodată nu am cedat, niciodată nu am dat înapoi, cu toate că  este o lume dură, ținând cont că este dominată de bărbati.

În concluzie, iubesc fotbalul de mică, n-am cum altfel, am crescut cu spiritul acesta. Cum spune și o melodie, ca să închei frumos: “O să rămân veșnic acel copil unic, melancolic, acid, cu gropițe-n obraji, îndrăgostit de Rapid. Sfârșit! “

Aceasta perioada în care nu te măi vad, Rapidule, nu mă va face să uit de tine, ești aici cu mine, cu noi, cu toată suflarea vișinie care nu a renunțat la tine.

Rapid este un stil de viață, nu renunțăm așa ușor!