Mihai Schiau: Rapid există și va continua să existe

Sunt Rapidist și am o singură liniște: aceea că Rapidul există și va continua să existe

Aș putea spune că bunicul meu m-a făcut să țin cu Rapidul, dar aș minți. El ținea cu Rapidul de prin anii ’60, a încercat să îmi insufle și mie pasiunea pentru fotbal, dar nu a reușit în primii mei 10 ani de viață. Chiar și când Rapidul a luat al doilea titlu din istorie, în 1999, nu m-a interesat. Însă într-o seară din vara aceluiași an, am decis să acord o șansă fotbalului. Și m-am făcut Rapidist singur, din pură întâmplare.

Am deschis televizorul când tocmai începea repriza a doua a meciului Steaua-Rapid. Încăpățânat din fire, am zis să nu țin nici cu Rapidul, doar pentru că bunicul meu ținea cu ei, dar nici cu Steaua, doar pentru că la pauză conduceau cu 1-0. Cu mintea de la 10 ani, am zis așa: de atunci încolo, voi ține cu cine bate în meciul respectiv. Am fost la 45 de minute de a deveni stelist (ce ironie!), însă rapidiștii m-au adus pe calea cea dreaptă: victorie cu 3-1 după o repriză secundă entuziasmantă.

Chiar dacă „eram Rapidist”, am continuat să fiu destul de dezinteresat de fotbal, până când am pășit prima oară pe Giulești. Era prin 2002 sau 2003, la un meci amical cu Sportul, câștigat cu 3-2, parcă. Am fost cu bunicul meu, am stat undeva sus la tribuna I, aproape de peluza Rapidistă, iar stadionul mi s-a părut imens. În mod surprinzător, nu atmosfera de la prima vizită pe Giulești m-a făcut să mă îndrăgostesc de Rapid, pentru că tribunele erau mai mult goale, fiind o partidă fără miză, disputată după-amiaza și pe o căldură destul de mare.

Însă la cel de-al doilea meci pe Giulești am fost cucerit definitiv: partida cu UTA, din finalul sezonului 2002-2003, care a consfințit câștigarea celui de-al treilea titlu de campioni. Am stat aproape în același loc, însă de această dată era noapte, mai răcoare, iar stadionul era plin. Galeria a fost la înălțime, echipa nu mai vorbesc (victorie cu 3-0), iar sărbătoarea de după meci rămâne mai spectaculoasă și mai intensă decât toate finalele de Champions League și toate edițiile de Untold la un loc.

Ce ironie a sorții: să te îndrăgostești de echipa favorită chiar la meciul în care avea să devină pentru ultima dată campioană! Și să rămâi așa pentru 17 ani și pentru o viață întreagă, fără să ai garanția că te vei mai bucura vreodată de trofeul suprem. Ăsta e farmecul, blestemul și destinul Rapidului și numai unui Rapidist i se putea întâmpla așa ceva.

Chiar dacă, din anumite rațiuni, am preferat să văd majoritatea meciurilor din fața televizorului, rămân cu câteva amintiri memorabile de la meciurile Rapidului, văzute pe Giulești sau de aiurea: egalul muncit cu Anderlecht de pe Lia Manoliu; victoria entuziasmantă cu Rennes din grupele Cupei UEFA; victoria cu Nacional Madeira (prima vizită a lui Spadacio, în calitate de adversar, pe arena care avea să-i devină casă); meciul cu Oțelul în care Costin Lazăr a făcut cel mai frumos gest văzut de mine pe un teren de fotbal; celebrul episod „Bricheta”, când obiectul incriminat a fost aruncat chiar de deasupra mea de undeva; egalul cu Dinamo din 2010, cu dubla lui Ioniță și cele patru goluri superbe într-o singură repriză.

Am văzut Rapidul și pe alte stadioane: în Regie, în calitate de oaspeți la vremea aceea; în Cotroceni, cea mai cochetă arenă „adversă” pe care am fost vreodată; la Cluj, într-un 0-0 tern din 2009, care s-a jucat o repriză pe iarbă și o repriză pe zăpadă. Însă de departe cea mai frumoasă amintire o am din Ghencea, din 2011. Șeful meu de atunci știa că sunt Rapidist și mi-a dat o invitație, însă aceasta era la loja gazdelor. Golul lui Pancu a fost singurul al meciului și totodată singurul gol al Rapidului la care nu m-am putut bucura. La final, nu știam cum să plec mai repede de acolo și să trec neobservat, deși Rapidul tocmai câștigase pe terenul celei mai mari rivale.

Chiar dacă atmosfera de pe stadion nu se compară cu cea din fața micului ecran, la televizor am trăit cele mai mari emoții, bucurii și tristeți: victoriile uluitoare cu Feyenoord, Șahtior, PAOK Salonic, Hertha Berlin și Hamburg; finalele de Cupă și Supercupă câștigate sau pierdute; marile victorii cu Steaua (2-0 în deplasare și, după ani, 5-1 acasă) și Dinamo (4-3 în deplasare și, după ani, 3-0 acasă); singura înfrângere a Rapidului care m-a bucurat enorm (returul cu Hamburg); dar bineînțeles și sfertul ingrat cu Steaua din Cupa UEFA, la care voi reveni puțin mai târziu.

Se spune că Rapid câștigă atunci când nimeni nu îi dă nicio șansă și pierde atunci când îi e lumea mai dragă – ăsta e farmecul vieții, până la urmă. Dar înaintea unui singur meci am putut fi 100% sigur de victorie, chiar dacă nu cunoșteam deloc echipa Rapidului. Bunicul meu a murit în 2015, înainte de meciul în care, în calitate de „lanternă roșie„ și cu o echipă complet schimbată, înfruntam liderul Steaua, la ei acasă. Am câștigat cu 1-0, la fel cum în 2010, la doar o zi după ce murea marele Sandu Neagu, zdrobeam Steaua cu 5-1 în Giulești. Nu cred că Dumnezeu există, dar, dacă ar exista, cu siguranță ar fi Rapidist.

Trecând la „Dumnezeii” din teren, mi-ar fi prea greu să aleg între Daniel Pancu, Daniel Niculae, Marius Șumudică și Cristi Săpunaru, chiar dacă spiritul lui m-ar face să optez pentru cel din urmă. Dar ar fi nedrept față de ceilalți, așa că îmi aleg idolul dintre străini. Și nu poate fi decât unul singur, deși mulți au jucat la noi. E Vladimir Bozovic, muntenegreanul care a înțeles cel mai bine spiritul Rapidului și a făcut cel mai mare sacrificiu din viața lui pentru culoarea vișinie. În ziua în care mama lui a murit, în loc să plece de urgență acasă, a ales să joace în meciul cu CFR Cluj. A dat pasa de la primul gol, iar Rapid a câștigat cu 5-0 în deplasare, toate golurile fiindu-i dedicate. Iar, în prezent, este printre puținii străini care nu au uitat că au jucat în viața asta la Rapid.

Această poveste nu poate avea un happy-end, din simplul motiv că nicio poveste despre Rapid nu are un sfârșit. Așa că voi deschide cutia Pandorei și vă voi împărtăși concluzia mea, la 14 ani după cea mai mare dramă trăită în calitate de suporter al Rapidului: eliminarea din Cupa UEFA în fața Stelei. 14 ani mi-au trebuit ca să îmi dau seama că aceea a fost cea mai mare binecuvântare a Rapidului. Dacă i-am fi bătut, nu am fi răzbunat, ci pur și simplu am fi șters cu buretele toată istoria noastră dinainte de 1989, pe care nu am trăit-o, dar pe care o cunosc.

Rapidismul s-a născut nu numai din magia suporterilor și preferința lor de a vedea o bară frumoasă în locul unui gol urât. Ci și din frustrarea și nedreptatea cu care am fost tratați, de-a lungul existenței noastre de aproape 100 de ani, de regimul comunist, de arbitri, de zeița Fortuna și chiar de unii de-ai noștri. Dumnezeul acela vișiniu, de care vorbeam mai sus, ne-a privat de o semifinală de Cupa UEFA, însă ne-a lăsat istoria intactă: am fost întotdeauna mai buni, atât în tribune, cât și în teren, dar de prea puține ori ne-am putut bucura așa cum am fi meritat.

Ce frumos ar fi să promovăm anul acesta și să câștigăm titlul peste 3 ani – am sărbători centenarul pe noul Giulești, cu vechiul imn. Însă la fel de frumos ar fi și să nu promovăm anul acesta sau să pierdem titlul din 2023 în ultima etapă, eventual chiar acasă. În tot zbuciumul și toată inconstanța care ne caracterizează istoria, avem o singură liniște: aceea că Rapidul există și va continua să existe. În calitate de suporteri, noi facem mereu ceea ce trebuie să facem: fizic sau cu sufletul, suntem întotdeauna alături de Rapid. Și cum dansul dintre agonie și extaz nu îl putem controla, rămâne doar să fim martori la noi și noi file ale destinului nostru implacabil.